Curaj România, lupta continuă

                                                                -- 22 Decembrie 1989 --

                                                                -- 22 Decembrie 1989 --

Probabil că în urma alegerilor mulți dintre noi sunt furioși, triști, ba chiar îngrijorați, iar acesta e poate acel moment potrivit pentru a face un pas înapoi, a privi imaginea de ansamblu și a reflecta asupra situației. Așadar, ce s-a întâmplat, pe unde ne aflăm și ce ne rămâne de făcut?

Cheia problemei

Ei bine, cheia înțelegerii acestei situații, precum și rezolvarea ei, par a sta în înțelegerea unui principiu simplu și edificator. Anume, dezvoltarea ca proces gradual.

Adeseori uităm că multe, dacă nu mai toate schimbările importante ale vieții, vin ca urmare a unor pași aparent mărunți, dar esențiali. Acei pași care se lasă greu deslușiți, însă se dovedesc a fi momente de cotitură.

Până nu vom înțelege acest principiu, vom fi mereu slugile propriilor excese. Lungi perioade de pasivitate civică urmate, sporadic, de scurte, și brutale, reacții „anti-sistem" [ce] duc la maladii sociale care se tratează foarte greu. În schimb, o societate compusă din indivizi educați și implicați se smulge din aceste cicluri toxice.[1]

Ținta din duminica alegerilor a fost încă un pas pe un drum ce se anunță lung și ostenitor. Un pas imperfect și incert desigur, însă unul înainte. Deși s-au spus multe despre acest pas, tot așa cum orice decizie sau acțiune se cere cântărită prin prisma unei ținte, în lipsa acesteia, orice judecată poate trece drept înțeleaptă; iar indiferența, indecizia sau chiar cinismul, drept mare moderație.

De 27 de ani tot nepregătiți?

Dacă e să fim sinceri, ca-n mai toate situațiile am fost luați pe nepregătite; asemeni sătenilor ce-au auzit de prea multe ori strigându-se c-a venit lupul și-au ignorat strigătul când acesta într-adevar a venit, noi am auzit 27 de ani strigându-se schimbare și, sătui de minciună, ne-am hotărât să nu mai credem nimic. Nici măcar când schimbarea - acea schimbare reală, dificilă și lipsită de luciul idealului - pare să fi venit.

Motivul revoltei noastre este dublu. Pe de-o parte, suntem indignați observând că ne-am întors într-un trecut de care ne credeam eliberați, în care corupția se făloșește, defilând mândră pe coridoarele puterii. Pe de cealaltă, ceea ce transformă această indignare în revoltă e că după Colectiv, pentru o scurtă vreme, am văzut într-adevăr ce înseamnă să înaintezi. Să auzi ceva mai puține vorbe, să vezi muncă și ceva mai multe rezultate. Modeste, ce-i drept, dar rezultate neîndoielnic.[2]

Însă faptul că rezultatul alegerilor ne retrimite în trecut, că n-am găsit puterea de a ne trezi din cinismul ce ne ține fuduli în sat, în timp ce lupul se înfruptă nestingherit din oile noastre, n-ar trebui să ne surprindă. De fapt, oricine cunoaște întrucâtva jocul politic și regulile după care acesta este jucat ar fi putut ușor anticipa deznodământul aparent surprinzător, dar în fapt nu doar trist, ci și predictibil.

Bulgărele, o avalanșă în devenire

Totuși, există ceva cu adevărat remarcabil, ce prea ușor scapă neobservat în bătaia momentului.

Se pare că la aproape 27 de ani de la Revoluție, încet și surprinzător, sub ochii noștri s-a coagulat un nucleu, acea masă critică și necesară de oameni ceva mai altfel, care deși poate trece drept un bulgăre inofensiv azi, s-ar putea, în orice moment, transforma într-o adevarată avalanșă, cu suficientă implicare din partea noastră.

Așa se face că nu demult, ca după un duș cu apă rece ne-am trezit la un rar moment de claritate morală și am ales un altfel de președinte; mai apoi, dintr-o brutală și disperată reacție împotriva corupției ne-am trezit subiecții unui interesant experiment de guvernare, cu un prim-ministru ceva mai diferit și el; iar acum 6 luni, România a născut, se pare, primul partid politic cu totul nou. 

Ținând cont de faptul că începutul e greu, că timpul a fost scurt, că au existat obstacole serioase, că până mai ieri nici un loc la masa alegerilor nu era garantat, rezultatele au fost cel putin lăudabile. Am un respect deosebit pentru acei oameni competenți și de bună-credință care, deși aveau toate motivele să nu intre în acest joc rău-famat, au avut totuși curajul să o facă.

Firește, au făcut și greșeli. Fie din diferite excese de zel, fie dintr-o dorință de a se ști eliberați de anumite reminiscențe ale trecutului. Însă dincolo de aceste greșeli, pe care bine-ar fi să le îndrepte, au făcut ceva într-adevăr admirabil: au mers înainte chiar și când noi, văzându-i, am râs, convinși fiind că fie seceta, fie potopul, vor sterge fără-ndoială munca lor.

Însă să nu uităm că în timp ce binele nu are nevoie de propagandă, de exagerări sau de campanii de diabolizare, are nevoie de ceva altruism, de ceva încredere. Şi de mult curaj. Am învățat şi am fost martor la asta în ultimele luni.[3]

Curajul, acea pierdută virtute de care totul depinde

Că tot veni vorba de curaj, să urmărim un moment indiciul pe care ni-l oferă martirul și sinucigașul în privința curajului. Nici o calitate nu a aiurit atât mințile înțelepților exclusiv raționali și nu a încurcat atât definițiile lor.

Curajul este aproape o contradicție în termeni. Desemnează o puternica dorință de a trăi ce ia forma ușurinței de a-ți da viața. „Cine iși va pierde viața o va câștiga” nu este o probă de mistică pentru sfinți și eroi. E un sfat uzual printre marinari și alpiniști. Ar putea fi tipărit într-un ghid alpin sau într-un manual de instrucție.

Acest paradox reprezintă întregul principiu al curajului; chiar și al curajului foarte terestru sau foarte brutal. Un om izolat în mijlocul mării își poate salva viața dacă o riscă în genune. Nu se poate îndepărta de moarte decât dacă stă tot timpul la un pas de ea. Un soldat înconjurat de dușmani trebuie, dacă vrea să-și croiască drum afară din încercuire, să asocieze o puternică dorință de a trăi cu o ciudată nepăsare față de moarte.

Nu trebuie doar să se agațe de viață, caci atunci ar fi un laș și nu ar scăpa. Nu trebuie să aștepte moartea, caci atunci ar fi un sinucigaș și nu ar scăpa. Trebuie să caute să-și câștige viața într-un spirit de indiferență furioasă față de ea, trebuie să dorească viața ca pe apa, și totuși să bea din moarte ca dintr-un vin.

Nici un filosof, îmi închipui, nu a exprimat vreodată această romantică enigmă cu o luciditate pe masură, iar eu cu siguranță nu am făcut-o. Însă creștinismul a făcut mai mult decât atât: el i-a indicat limitele în mormintele grozave ale sinucigașului și eroului, vădind distanța dintre cel care moare de dragul vieții și cel care moare de dragul morții.[4]

Curajul, oameni buni, departe de-a fi o simplă virtute printre altele, este forma pe care fiecare virtute o ia în momentul încercării.[5] Atunci când să fim onești în privința nedreptăților care se comit - devine riscant; să luăm atitudine în privința minciunilor care se transmit - devine primejdios; și să fim implicați în schimbarea stării de fapt când corupția înflorește - devine periculos.

A fi sau a nu fi, ce vom alege?

Admit că s-ar putea să mă înșel, desigur, și tot acest scenariu să fie o simplă născocire a imaginației mele. Însă dacă se dovedește a fi o greșeală, aceasta va fi o greșeală necesară pe care mă voi bucura să o fi făcut. Asemeni unui copilaș care pentru a învăța să meargă, cade; înțelegând nu numai că această căzătură nu e o tragedie, ci că fără ea, copilașul nu ar fi învățat niciodată să meargă. Dacă se dovedește că voi fi fost prost, atunci vreau să fiu acel soi de prost care, odată ajuns la bătrânețe, nu va fi lipsit de singura trăsătură ce a făcut dintotdeauna bătrânețea respectabilă, ba chiar aproape de dorit: înțelepciunea.

Așadar, capul sus. Învață din greșeli, regrupează-te, recalibrează-ți planul și hai la treabă.

Dacă într-adevăr vrem rezultate diferite, trebuie să ne trezim ceva mai des decât o zi la patru ani, să ne aplecăm judicios asupra problemelor, să muncim ceva mai mult decât clasa politică, să ne educăm dincolo de înțelegerea necesității vaccinului și să ne implicăm mai înainte ca să ne plângem.

Cu curaj, s-ar putea să facem multe greșeli, și cu suficientă muncă și ceva noroc poate chiar unele interesante; însă fără el, până și greșelile vor părea un lux pe care niciodată nu ni-l vom putea permite.

 Curaj România, lupta continuă, sau mai bine zis, abia a început.


Note

[1] - Citat „furat" de la D.K. Sursa a ținut să fie anonimă.

[2] - Avem aici o listă cu ceva rezultate interesante: http://ithub.gov.ro/proiecte/ iar aici încă una: https://www.facebook.com/Cristian.Ghinea.Oficial/posts/1209823762443574

[3] - Citat „furat" de la Vlad Mixich. Citatul a fost usor modificat ca să se potrivească în eseu, însă intre timp se pare că a fost retras de pe pagina domnului Mixich.

[4] - Citat „furat" de la G.K.Chesterton, Ortodoxia, p117.

[5] - Citat „furat" de la C.S.Lewis, Sfaturile Unui Diavol Bătrân Catre Unul Mai Tânăr, p139.

Mulțumesc lui Daniel Kurtmann, David Iach și Alex Govoreanu pentru că au citit variante intermediare ale acestui eseu.